Evul Mediu constituie o sinteză între antichitate şi crestinism, reprezentând o perioadă de mari transformări în plan politic, economic, cultural şi social. Acest interval de timp este caracterizat de migraţia popoarelor, de etnogeneza popoarelor europene şi, în fine, de constituirea statelor feudale, care stau la baza Europei moderne.

Spre deosebire de răsăritul Europei, Europa Apuseană (in special Italia, Galia, Germania si Britania) se confruntă cu invaziile barbare, care provoacă părăsirea unui mare număr de oraşe, determinând implicit ruralizarea teritoriului. În perioada ce a urmat căderii Imperiului Roman de Apus, teritoriul devine divizat în mari proprietăţi, care cuprind câteva sute de ferme. Centrul concentrează forul conducător – laic sau religios – materializat prin catedrală, abaţie, castel.

După o perioadă de depopulare accentuată a vechilor centre urbane -  datorată noilor valuri de invazii, s-a ajuns chiar la retragerea nobililor în zonele rurale,  în aceste cazuri puterea locală fiind preluată parţial de către cler (episcop si arhiepiscop) – se poate observa o redresare a evoluţiei societăţii din punct de vedere demografic, economic, comercial si legislativ.

Fenomenul urbanistic este discontinuu, noile oraşe nefolosind aproape nimic din civilizaţia urbană antică. Geneza oraşelor medievale si dezvoltarea lor este prilejuită şi sprijinita de câţiva factori: comerţul şi schimbul, economia specifică, apărarea. În acelaşi timp se percep câteva modificări atât la nivel social, cât şi la nivel structural – urban:

• Fortificarea sau refortificarea oraşelor in cursul sec. IV –V d.H.  ca urmare  a atacurilor barbare.  Evident, nu toată suprafaţa a putut fi protejată, aria fiind restrânsa la protejarea nucleului central. (ex. Roma – sec XII – este locuita de cc. 10-20000 de oameni grupati in jurul Capitoliului care işi păstrează importanţa militară. Teatrele şi circurile sunt ocupate devenind spontan nuclee locuite fortificate, Templele şi termeele sunt transformate în biserici şi mănăstir. Podurile şi elementele de apărarea au fost, în mare măsură, singurele construcţii care şi-au menţinut aceeaşi funcţionalitate.)
• Creşterea şi pătrunderea bisericii în oraşe, favorizate prin Edictul de la Milano din 313, dat de Constantin cel Mare. Prin urmare, biserica crestină nu este doar tolerată ci chiar favorizată. În aceste condiţii, biserica incepe să se organizeze, iar organizarea ei se bazează pe organizarea urbană. În cursul sec IV d. H, fiecare oraş devine sediul unui episcop ce işi manifesta puterea in 3 domenii: ordine, justiţie si învăţămînt. Clădirile nu sunt amplasate în exteriorul oraşelor fortificate,  ci în interiorul acestora, adesea chiar în centru.
• Crearea unor noi tipuri de ansmbluri  – destinate a fi resedinţe imperiale/regale sau mănăstiri/catedrale. Acestea se dezvoltă autonom, fiind adesea chiar nucleul unor noi aşezări urbane.

În cadrul oraşelor medievale, selecţia sitului depinde de combinaţia tradiţională: protectie, avantaje comerciale, fertilitatea pământurilor. Prin urmare, oraşele  adoptă diferite stiluri de planimetrie depinzând de locaţie si de topografie. Dezvoltarea oraşelor este de două tipuri:

• Spontană/ Organică – dezvoltarea aşezărilor se concentrează in jurul unor nuclee de interes : catedrale, ansambluri monahale, reşedinţa regală sau imperială. Acest tip de dezvoltare se întâlneşte la majoritatea oraşelor medievale, inclusiv la cele care îşi au originea în oraşele antice care au renăscut în evul mediu. În cazul dezvoltării oraşelor noi pe fondul unei structuri antice, elemental vechi îşi păstrează cenrtalitatea, caracterizându-se printr-o reţea rectangulară de străzi cărora li se adaugă diferite nuclee adiacente cu o structură stradală organică  (ex. Paris, Roma, Florenta, Verona, Bolognia, Carcassone)

• Planificată – aceste oraşe sunt menite să acomodeze populaţia în creştere din vechiile centre – oraşe colonii, in fr. Bastide – mici fortăreţe. Primele astfel de oraşe au fost realizate în sudul Franţei – regiunea Languedoc. Funcţia lor principală, a fost aceea de a popula noile frontiere, permiţând reaşezarea populaţiei dispersate în urma distrugerilor cauzate de războaie. Astfel se realizează un control mult mai eficient al noilor regiuni dar şi al oraşelor mai vechi care erau slăbite. Pentru realizarea unui astfel de control asupra oraşelor slăbite, s-a recurs la mutarea comerţului în central nou al oraşului. Printre acestea  se numara majoritatea capitalelor est-europene, ca de exemplu Cracovia. Dacă oraşele vechi prezentau o structură organic de reţele stradale, oraşele planificate prezintă o reţea stradală ortogonală.

Pornind de la anumite consideraţii, se încearcă delimitarea teoretică a unor criterii după care oraşele au fost împărţite în mai multe sectoare, regiuni etc. De când există oraşe, împărţirile în diferite sectoare sunt de natură politică sau tehnico-economică. Rostul acestor împărţiri este aşezarea populaţiei pe diferite categorii. Din acest motiv, delimitările administrative a oraşelor au creat, uneori, fisuri sociale remarcabile.